Primul „first descent” al echipei de rideri Hibiscus Sport!

P entru că am fost foarte prinsă cu  organizarea BIC SUP One Design Challenge  si cursurile de stand up paddling, nu am apucat să vă povestesc despre Tara!

Ştiu, e a patra postare despre coborârea pe Tara cu caiacele , dar nu o să vă plictisesc cu detalii şi bla-bla-uri despre apa de smarald care nu face decât să te oftice dacă o admiri de la calculator şi nu de la faţa locului.
Am însă o surpriză absolută şi un anunţ măreţ: echipa Hibiscus Sport a făcut primul „first descent”!!  Aşa se numesc coborârile pe sectoare de râu neexplorate, despre care nu există informaţii pentru navigarea în caiac, pentru simplul motiv că nu le-a mai coborât nimeni.

 

Nu ştiam când am plecat spre Tara ce urmează să facem, totul a venit ca o surpriză din partea gazdei noastre: au reuşit să obţină permisiunea pentru coborârea in caiace şi în raft în porţiunea de canion aflată în afara Parcului Naţional Durmitor, ba mai mult, pentru a marca cum se cuvine evenimentul, au mai chemat şi televiziunea naţională muntenegreană!

Să mai spun cât de emoţionaţi eram? Cum o fi să te dai cu caiacul de ww în faţa camerelor pe sectoare de râu necunoscute, pe care nu s-a mai dat nimeni in 50 de ani? Auzeam în jurul  meu:  vine televiziunea, vine directorul parcului naţional, vor fi mai multe bărci de rafting, e simplu, uşor, voi veţi fi primii caiacişti care se dau pe acolo, vă filmam, etc..Iar  între timp imi aduceam aminte cu greu ce-am citit despre Tara, ce spuneau baieţii în documentaţie, unde e exact Canionul Diavolului, oare trecem prin el, daca e vorba de Canionul Diavolului cum evităm sifoanele, oare ce zicea scumpul şi iubitul meu instructor austriac despre recunoaşterea sifoanelor ? Şi tot aşa..

Ştiam că porţiunea interzisă care se deschidea acum în faţa noastră era absolut neatinsă, un sector de râu virgin. Întrebasem de o mie de ori de ce nu aveam voie să ne dăm pe acolo, dar toată lumea n e răspunsese acelaşi lucru: strict interzis, amendă 800 euro sau dacă n-aveţi banii, puşcărie. Uite că acum ni se îndeplinise visul –vă puteţi da  în sectorul interzis, ura! încă 20 km de coborât pe Tara, s-a lungit traseul, mai multă distracţie! Întrebarea însă rămânea: vom fi oare în stare de un first decent? Râul era umflat şi la debitul cel mai mare pe care l-am prins eu vreodată pe Tara, nu tocmai nivelul perfect pentru o asemenea aventură.

De dimineaţă am făcut planul de atac: vom merge încet, vom prospecta fiecare rapid, ne uităm atent la toate obstacolele. Am ales şi ordinea de coborăre pe apă, astfel încât toţi să fim acoperiţi şi să ne putem ajuta în orice moment.
O scurtă menţiune aici: alegeţi-vă cu grijă colegii de coborât în caiac. Trebuie să fii sigur 100% că cei cu care te dai sunt în stare să te ajute sau să te salveze dacă e cazul, că sunt alături de tine ,nu dau bir cu fugitii, nu se panichează şi nu clachează în mijlocul râului. Şi reciproca e valabilă: trebuie să fii în stare să-l ajuţi pe oricare dintre cei cu care te dai şi să-l asişti în caz de nevoie. E o mare responsabilitate. Ştiu, e foarte greu, dar poveştile trăite împreună pe râu, în caiac, leagă prietenii adevărate.

Revenind – am pornit echipaţi până în dinţi, cu alai de camere şi spectatori care ne salutau. Am zâmbit, am făcut cu mâna, am făcut poze şi am plecat vitejeşte la vale.

 

 

Tara –portiunea interzisa

Gradul de dificultate pe portiunea interzisa este II ,III+, IV-V

Am găsit trei puncte care pun probleme serioase, o să le descriu pe rând.

După podul de la Mănăstirea Dubrilovna urmează câteva rapide în succesiune, nu sunt foarte dificile, e nevoie de un pic de atenţie. Grad de dificultate 2-3. Am avut de ocolit nişte bolovani uriaşi, de sărit nişte praguri pe trambuline de apă. Viteză mare, andrenalină multă şi ţipete de încântare când s-a terminat porţiunea rapidă.

 

 

Fiindcă a fost mult timp închisă, zona e foarte sălbatică. Am văzut zeci de vipere, s-au dezvoltat în tihnă nefiind deranjate de nimeni. Era nevoie de multă atenţie când ne opream lângă stânci sau când ieşeam pe mal în prospectare. Băieţii au fost drăguţi şi le-au fugărit pe toate înainte să le văd şi eu, dar îi cred pe cuvânt că erau, că altfel n-aveau motive să ţipe prin pădure.
La aproximativ 2 km de punctul de intrare e o formaţiune de bolovani pe toată lăţimea albiei. La prima vedere există o posibiliate de abordare pe partea stângă, de fapt pe aici au trecut şi bărcile de rafting cu echipa de filmare.Doar că ce e valabil pentru un raft de  zece persoane nu  funcţionează şi pentru caiac. Am oprit să prospectăm şi am descoperit primul sifon. Toate semnele erau evidente: apa intra pe lângă bolovan, nu se forma perniţa la nivelul apei, intra mai multă apă decât ieşea, se vedea clar că o parte din debitul râului se scurgea pe sub stâncă. Verdictul sifon a fost acceptat de toată lumea şi ne-am apucat să trecem caiacele pe mal.Riscul nu merita asumat.

După lansarea la apă a urmat aceeaşi alternanţă de whitewater cu flatwater. Ştiu că au fost două zone mai dificile, un pasaj mai strâns printe bolovani, dar mi-e greu să-l localizez exact. Peisajul e de vis şi îţi taie respiraţia. Pereţii canionului se apropie foarte mult şi sunt verticali la intrarea în apă. Pe alocuri ieşirea pe mal este imposibilă.

 

 

Al doilea punct periculos pe traseu este vizibil şi din drumul european care leagă localităţile Mojkovac de Zabljak.Este o aglomerare de bolovani care blochează cursul râului. Pe partea dreaptă trecerea e blocată de un truchi de copac, lung de vreo cinci-sase metri.

Partea stângă permite trecerea într-un sigur loc, printre doi bolovani.Pasajul de trecere era blocat doi metri în amonte de o altă serie de pietre, iar aterizarea se făcea într-o groapă ce părea pritenoasă doar cu cei care stăpânesc eskimo rolling la perfecţie. De înotat nu era foarte draguţ, râul te arunca în nişte bolovani de toată frumuseţea. Am avut un singur curajos în grup care a trecut pe aici, dar ce-i drept înot. Toţi ceilalţi care n-avem chef de baie am trecut frumos pe mal, printre vipere şi alte frumuseţi locale.

A urmat o porţiune de II-III care ne-a potolit setea de andrenalină. Slalom printre bolovani, trambuline acoperite de apă, praguri, ciuperci care te învârteau până te rasturnai..S-a făcut şi baie de câteva ori, s-a alergat după echipament, după caiace, dar totul s-a terminat cu bine.
Într-unul din locurile unde pereţii canionului se apropie, pe partea dreaptă este o frumoasă cascadă de vreo 20m. Se observă bine din caiac şi poate fi văzută şi de pe drumul european ce merge în această porţiune pe lângă râu, dar la foarte mare înălţime.

 

Chiar după cascadă urmează punctul de grad IV –V: un prag printre nişte stânci uriaşe, cu o cataractă de toată frumuseţea la aterizare.Chiar dacă nu observaţi cascada, zgomotul asurzitor pe care îl face apa aici atrage atenţia oricui. Pereţii verticali ingreunează accesul , retragera e practic imposibilă. Singura posibilitate este înainte, fapt pentru care am mers înainte, cu caiacele asigurate pe liniile de recuperare. Am botezat locul „La vaci”, pentru că trasul caiacului cu funia precum vaca la păscut e cea mai simplă metodă de a transporta caiacele mai departe.

 

După „la vaci” mai sunt vreo 3 km de vâslit pe apă flat cu mici rapide. Punctul de ieşire din traseu este chiar la postul rangerilor, la Splavişte, unde se plăteşte şi taxa pentru acestă porţiune. Noi ne-am dat gratis că am fost primii, ca piloţii de încercare.

 

 

Ca impresii după primul meu „ first descent”, pot spune că toată experienţa e deosebit de stresantă. Faptul că nu ştii dacă râul e blocat de obstacole sau nu, dacă se poate trece sau nu te face să stai mereu încordat şi să te opreşti pentru prospectare pe mal la fiecare zgomot sau pasaj mai suspect. Iar ieşitul şi intrarea în caiac de câteva ori la rând te obosesc la maxim.
Chiar dacă ştiam că bărcile de rafting au trecut cu siguranţă , noi tot trebuia să ne oprin şi să inspectăm fiecare bolovan. Sunt sigură că rafterii au trecut fără probleme peste cataracta mortală pentru noi, dar până la urmă, asta îidiferenţiază pe caiacişti de rafteri:  riscurile sunt întodeauna mai mari în caiac , la fel şi statisfacţiile.

Şi cine a participat la celebrul first decent? Oana, Dragoş, Ulise, Aurel, Ovidiu, Auraş, Florin au coborât încet şi sigur prin porţiunea interzisă printre sifoane, vipere şi bolovani uriaşi în caiace Riot Magnum 72, 80, Zet Veloc şi  Zet Raptor, caiace  care ne-au ferit de toate relele şi ne-au adus acasă să povestim şi rudelor, vecinilor, prietenilor şi …duşmanilor, daca avem. Şi a fost frumos şi ne-am distrat şi ne-am speriat şi-am înotat şi-am vâslit şi-am prospectat pentru toată lumea!
Verdict final: navigabil cu un pic de atenţie, multă voie bună şi prieteni curajoşi.
Mai mergem! Şi-am încălecat pe-o şa, etc..
Salutări,
Oana din România care a făcut first descent pe raul Tara, sectorul interzis, Muntenegru, iunie 2013

PS: Mulţumiri speciale dlui Rade Durisic care a făcut posibilă această aventură şi care a garantat pentru noi în faţa autorităţilor muntenegrene că suntem în stare să  ieşim teferi din canion.

Mulţumiri şi prietenilor din ţară care au crezut că am murit ( a doua oară când mi se întâmplă asta) şi m-au rugat să le confirm cât mai repede că fac în continuare umbră pământului.
Şi pentru că a venit vorba de doamna cu coasa, aş îndrăzni să vă dau un sfat: lumea e acolo, afară, nu în faţa calculatorului. Ieşiti, luaţi un caiac sau o placă de la dealerul vostru preferat, luaţi o bicicletă sau un bilet de avion spre alte zări şi TRĂIŢI, faceţi-vă  amintiri, bucuraţi-vă de orice clipă. Să auzim de bine!