Curs de caiac whitewater : 4 râuri în 5 zile, Austria

Cursul  de caiac white water a insemnat pe scurt: 5 zile, 4 râuri de diferite niveluri de dificultate  de la gradul I la IV, 2 instructori şi  8 cursanţi, care pe rând au învăţat, padelat, învins frica, înotat şi atins limitele fizice şi psihice. Ne-am dat pe caiace  Riot Magnum ,Riot Thunder şi Zet Raptor.

A fost greu. Chiar foarte greu.

Râurile erau mari, volumul de apă fantastic, valuri cât cuprinde, dar până la urmă asta înseamnă ape repezi! Spun că a fost greu pentru că timp de cinci zile , şapte ore pe zi nu am făcut decât să exersăm, să vâslim, să sărim praguri şi să ocolim bolovani. Să ne luptăm cu valuri imense şi cu propriile temeri. Şi să cedăm, pe rând, până în ultima zi, când a rămas doar  unul…

Ziua 1: Lammer, gradul I-III+,-IV


Ziua a început cu discuţii tehnice: echipamentul folosit la caiac, poziţia corectă, reglarea caiacului pentru manevrare corespunzătoare şi confort în timpul petrecut pe apă. Au fost enumerate câteva tehnici de salvare şi ajutor, plus greşelile cele mai comune şi cum să le evităm. Lucruri noi şi bine punctate!
Cursul a început cu un traseu pe gradul I.


Intrare în curent, ieşire în eddy, poziţia în caiac, poziţia caiacului fată de curent, wet-exit,înot rapid spre mal, golirea caiacului de apă..am învăţat de toate .

Partea de gradul I se termină destul de brusc în momentul în care râul Lammer intră într-un mic canion. Intrarea arată aşa:


Noi am coborât din caiace să prospectăm ce urmează. Grad III cu IV. Valurile mari, rapide puternice care se intersectau într-un haos total. Praguri în sucesiune, cu valuri de 1.5-2 m, care se uneau în creste de val peste apa care fierbea..


Se putea distinge o linie de abordare, acum rămânea de văzut cine se încumeta să o ia. Recunosc că pentru mine apa părea cam udă pentru prima zi şi am zis pas. În schimb am făcut nişte poze extra-super-mega mişto, pentru care am primit şi mai urmează să primesc (se aude?) prăjituri cu ciocolată.







Canionul  a fost de zece ori mai greu decât se vede în poze. Cine se dă pe aşa ceva ştie, cine nu crede n-are decât să meargă să se dea pe acolo.
După canion urmează o porţiune de gradul III. Relativ dificilă, depinde de nivelul de experienţă şi tehnica fiecăruia. Câteva praguri, mulţi bolovani de ocolit, multe gropi, dar cum spuneau instructorii noştri erau „friendly holes”. Aş adăuga că erau friendly doar cu cine le cunoştea, în rest păreau destul de urâcioase.
Ultima parte, ultima sută de metri au fost gradul IV. Ştiu că nu pare din poze, dar a fost un prag dificil, o săritură urmată de nişte valuri de 1,5 metri .



Ne-am dat pe rând, dar nu a căzut nimeni. După cât eram de fericiţi la final, ai fi spus că ne-am dat pe Zambezi.End of day one.


Ziua 2: Salzach, gradul II-III, IV
Ziua a doua a început frumos, cu mult soare. Parcă totul e mai frumos pe soare, nu-i aşa?
Râul Salzach părea uşor, păsărelele cântau, cerul era albastru.

 

Am intrat în râu chiar la un val de surf, unde am avut ocazia să învăţăm şi să exersăm surfingul în  caiac white water. E o senzaţie extraordinară, dar tehnica necesară e destul de greu de învăţat şi stăpânit.Am reuşit pentru câteva secunde, acum rămâne să exersăm.





Porţiunea de gradul II care a urmat a fost perfectă pentru curs : gradul II cu debit mare şi curent puternic. Am exersat intrările în eddy, de data aceasta pe valuri mari şi în curent serios.
A fost momentul în care ni s-a explicat tehnica corectă de ferry, adică traversarea  curentului de pe un mal către celălalt.Este una dintre tehnicile cele mai importante în coborârea pe ape repezi şi e important să o înveţi şi să faci traversarea corect, nu din forţă.  Atunci când ferry-ul e corect, traversarea se face fără efort, eventual e nevoie de mici corecturi din padelă. Varianta incorectă este să vâsleşti ca nebunul împotriva forţei apei şi să te bucuri că ai ajuns pe malul celălalt.Poate să îti reuşească figura pe gradul II, dar pe III nu vei reuşi decât să oboseşti degeaba.



Ne-am oprit la un pod să admirăm ce ne aştepta în faţă: un rău înspumat, cu valuri uriaşe care încălecau nişte bolovani  mari şi fioroşi. Gradul III. Am discutat şi ales linia de urmat, am stabilit de principiu în care eddy ne oprim şi care e a doua opţiune în caz că nu reuşim .



Cred că aici s-a făcut prima baie. A urmat a doua, a treia…


A venit şi porţiunea de gradul IV pe care am admirat-o de pe mal, până s-a decis unul dintre noi să o parcurgă: Auraş!












Restul grupului  am cărat caiacele pe mal, pe lângă curent. O lecţie importantă. În acest sport este crucial să ştii când poţi parcuge o secţiune în caiac şi când e cazul să îţi cari caiacul în spate. Nu e nici o ruşine în asta, ba din contră, este una dintre cele mai importante decizii pe care ai să le iei pe râu.
Nu-mi aduc aminte foarte clar ce a urmat după ce am intrat din nou în apă, ştiu doar că erau nişte valuri extrem de mari care treceau peste mine, urmate de diverse gropi mai prietenoase sau mai urâcioase în care mă chinuiam sa-mi ţin echilibrul. A venit şi rândul meu să cad. Nu că mă laud, dar eu cad extrem de  rar, aproape niciodată. Dar şi când se întâmplă, e de groază! Cert este că au început toţi baieţii să se panicheze, să încerce să mă ajute,  să mă prindă. Eu nu prea mă lăsam prinsă, nu că n-aş fi vrut, dar curentul era mult prea puternic ca să mă lupt cu el, plus că vroiam să-mi pastrez forţele pentru momentul când înotul avea şanse de reuşită.

 

Ca un sfat general pentru practicanţii de caiac whitewater, nu vă speriaţi dacă jumătatea semnificativă a intrat la apă şi înoată prin rapide de gradul III. Nu ajută la nimic. Puteţi încerca o salvare sau puteţi doar asista cum intervin alţii.E sfatul cel mai greu de urmat, ştiu. Căderea mea a avut un efect de domino, a mai cazut cineva, apoi încă unul, şi tot aşa. Când trei oameni înoată  şi trei caiace plutesc la vale în voia sorţii, situaţia e cam albastră. Noroc că nu eram singuri, eram asistaţi de instructori cu douazeci de ani de experienţă.
Într-un final eu am reuşit să înot spre un eddy, am ieşit pe mal, am escaladat un perete vertical şi am ajuns pe poteca de lângă râu.Din fericire caiacele noastre fuseseră recuperate de unul dintre instructori, aşa că am putut continua traseul în caiac.

Ca regulă generală pe râu, după prima căzătură urmează întotdeauna şi a doua. Vroiam să renunţ şi să ies din traseu, eram prea obosită după înotul prin torenţi, dar băieţii au insistat „pe chicken-line e simplu, mai avem un kilometru”. Debitul era însă prea puternic , iar eu prea obosită, aşa că  în loc de chicken –line (galben) am ajuns pe pro-rider line, adică linia cea mai dificilă (cu rosu).

 

Am căzut între două valuri de 1,5-2 m şi am avut parte de întâlnirea de care se teme orice caiacist, şi de care nici unul nu scapă: bolovanul de sub apă care te pocneşte în cap de vezi stele verzi, ca în desene animate. Acum am un semn pe cască de toată frumuseţea!


Ăsta a fost momentul în care am declarat stop joc , am decis că gâtul meu e mai important decât încă zece minute în caiac, am ieşit din râu şi am continuat pe cărare, prin pădure, cu padela în mână. End of day two.

Ziua 3: Saalach, gradul II-III

Ziua de 1 mai a început ca toate zilele de sărbătoare, cu fanfara. De ce purtau austriecii iepuri pe cap, nu ştiu, aşa sunt ei, mai glumeţi:

Am exersat aruncarea liniilor de recuperare. Ni s-a explicat cum trebuie să intervenim în caz că trebuie să salvăm un coleg care a căzut din caiac şi înoată prin torenţi, care sunt prinicipalele greşeli care pot transforma un înotător într-o victimă sigură şi cum să le evităm.

 Porţiunea din râul Saalach pe care vroiam s-o parcurgem se anunţa de gradul II şi III, un traseu foarte tehnic, printe bolovani uriaşi care mie îmi aminteau de „cimitirul” de pe Soca.



S-a exersat slalom , intrări, ieşiri din eddy, pe lângă nişte stânci uriaşe. Chiar dacă nivelul apei era foarte ridicat, nimeni nu a avut probleme deosebite, eram toţi foarte atenţi şi deja antrenaţi după două zile pe râu.

Ziua 4: Lieser, gradul III, III+, -IV

Despre Lieser am auzit numai lucruri frumoase: că e foarte tehnic, că avem multe de învăţat, că ne putem da fără nici o reţinere pentru că nu sunt sifoane.
Drumul până la Lieser ne-a surprins:  nu există. Din Bad Gastein unde eram cazaţi se ia un tren care traversează muntele printr-un tunel. Trenul are vagoane inclusiv pentru maşini, de fapt biletul se plăteşte doar pentru maşină, pasagerii călătoresc gratuit.




Din păcate după 3 zile de ploaie susţinută, râul Lieser era deosebit de umflat. Debitul crescut făcea anumite pasaje să fie mult mai periculoase decât ne aşteptam.Mai erau grupuri de caiacişti care prospectau râul, dar foarte mulţi s-au decis să renunţe.





Noi am  început coborârea şi într-adevăr forţa apei era de nedescris. Cred că a fost unul dintre debitele cele mai puternice pe care m-am dat. Sau mai precis pe care am încercat să mă dau, pentru că după primul kilometru a trebuit să renunţ: forţa apei era mult prea mare  şi deşi din punct de vedere tehnic mă descurcam, puterea mea nu era suficientă pentru lupta cu valurile. Şi ce mai valuri erau!  Te izbeau cu o putere imensa, iar ieşirea sau intrarea în curent era o adevărată aventură.



Au continuat doar Dragoş şi Auraş care au vrut să termine traseul.La final instructorii noştri au continuat pe gradul V, a fost spectacol live!

 

Ziua s-a încheiat cu o cină de caiacişti: cele mai bune coaste de porc pe care le-am mâncat vreodată.
Se vede în poze cât eram de fericiţi, mâncarea şi gazdele au  fost  într-adevăr extraodinare.

Ziua 5: Salzach, gradul IV

Traseul pe Salzach, grad III +  cu IV a început un pic mai jos de un LHD mortal.

Uite aşa sunt semnalizate LHD-urile pe râurile din Austria, şi vă asigur că in momentul în care vezi un indicator de genul ăsta pe râu îţi piere instant cheful  de celebritate pe facebook:

S-au dat doar Dragoş şi Auraş.














Rapide de gradul IV şi valuri de 4-5m care înghiţeau caiacele cu totul. După cum spunea Dragoş,   „s-a întunecat cerul”.Praguri în succesiune, curenţi haotici. Au fost şapte rapide unul după altul. La căzături s-a încercat rollingul şi de 6 ori, până s-a reuşit întoarcerea caiacului. Deşi au fost doar 10 km,  au fost cu siguranţă cei mai solicitanţi din întregul curs. Iar jumătatea de oră în care l-am aşteptat pe Dragoş să ajungă la punctul de finish, a fost cea mai lungă din viaţa mea. Pozele sunt făcute de pe singurul pod de pe traseu.

În loc de concluzii
A fost whitewater de toate gradele: I, II, III, III+, IV, IV+, V.  Nu se poate compara cu nimic din ce am văzut prin România, pentru că la noi nu există așa ceva.
M-am bucurat să văd că  cei care s-au urcat pentru prima oară într-un caiac de whitewater anul trecut au progresat alături de noi iar acum se dau fără probleme pe gradul III,  ba chiar abordează pasaje de III + cu IV. Şi ştiu că sunt diverşi care mă critică pentru că laud un anumit caiac, dar rămân la părerea mea: caiacul Magnum este cel mai bun caiac de whitewater. Am văzut oameni care şi-au luat anul trecut un Magnum , s-au dat alături de noi, au participat la cursurile noastre iar acum abordează fără probleme gradul III-IV. Fiecare mi-a spus că Magnumul e extraodinar, că i-a scos din locuri unde nu credeau că există scăpare, că i-a ajutat să parcurgă cele mai dificile trasee, chiar dacă nu stăpâneau încă tehnica necesară. E un caiac pe care îl descoperi în timp ce ştie să facă şi pe care poţi progresa rapid şi în siguranţă.
Mulţumiri celor care au participat la curs, mulţumiri pentru poze şi voie bună. N-am apucat să editez partea de video, probabil filmuleţele pe care le aşteptaţi cu toţii le voi pune mai târziu.
Salutări şi să ne vedem curând pe apă!

PS:  Există hibiscuşi şi în Austria: